Ce este materialul pu

May 08, 2021 Lăsaţi un mesaj

Poliuretanul (engleză: Polyurethane, IUPAC prescurtat ca PUR, în general prescurtat ca PU), se referă la un tip de polimer care conține unități caracteristice carbamat în lanțul principal. Acest material polimeric este utilizat pe scară largă în adezivi, acoperiri, anvelope cu viteză redusă, garnituri, covoare auto și alte domenii industriale. În domeniul vieții de zi cu zi, poliuretanul este folosit pentru a produce diferite spume și bureți din plastic. Poliuretanul este, de asemenea, utilizat pentru fabricarea prezervativelor (pentru persoanele alergice la prezervativele din latex) și a echipamentelor și materialelor medicale. Deoarece poliuretanul are o conductivitate termică foarte scăzută, noile materiale de izolare a pereților bazate pe materialele sale s-au dezvoltat treptat și s-au maturizat în țările occidentale precum Europa și Statele Unite.

Cercetarea și dezvoltarea poliuretanului au început pentru prima dată în 1937 de către Otto Bayer și colegii săi din laboratorul Fabien din Leverkusen, Germania. Ei au aplicat principiul polimerizării prin adăugare prin experimente, folosind izocianat lichid și polieter lichid sau glicol poliester pentru a genera un nou tip de plastic-poliuretan, care era diferit de poliolefinele și materialele plastice generate de policondensare care fuseseră descoperite la acea vreme. Noul amestec de monomeri este, de asemenea, diferit de brevetele pe care Wallace Carothers le-a obținut pentru poliester. La început, aplicația s-a limitat la fibre și spume flexibile, denumite în engleză: Igamid U, fibra realizată din această rășină s-a numit engleză: Perlon U, dar în 1944 a ajuns doar la 25 t / lună. Ulterior, dezvoltarea sa a fost afectată de cel de-al doilea război mondial (în perioada PU a fost utilizat doar în scaunele de aviație dintr-o zonă mică), abia în 1952 izocianații au început să fie disponibili comercial. În 1954, Monsanto din Statele Unite și Bayer din Germania au înființat o societate mixtă Mobay Chemical și au început să utilizeze toluen diizocianat (TDI) și poliester poliol pentru a produce spumă de poliuretan flexibilă în scopuri comerciale în Statele Unite. Invenția acestei spume (numită imitație de brânză elvețiană de către inventatori) se datorează adăugării de apă la sistemul de reacție. Aceste substanțe sunt, de asemenea, utilizate pentru a produce spumă rigidă, viscoză și elastomeri. Fibrele liniare se formează prin reacția hexametilen diizocianatului (HDI) și 1,4-butandiol (BDO) [1].


Primul polieter poliol produs în comerț, poli (tetrametilen eter) glicol, a fost produs prin polimerizarea tetrahidrofuranului de către DuPont în 1956. BASF și Dow Chemical au introdus polialcani dioli mai ieftini în 1957. Acești polieter polioli prezintă avantaje tehnice și comerciale, cum ar fi: scăzut cost, manipulare ușoară, stabilitate hidrolitică excelentă; și poate înlocui rapid poliesterii polioli la prepararea poliuretanului. Alți promotori PU includ Union Carbide și Mobay Chemical. În 1960, producția de spumă poliuretanică flexibilă a ajuns la 45.000 de tone. După mai bine de zece ani de dezvoltare, odată cu apariția agenților de barbotare cu clorofluoroalcan, polieter polioli ieftini și difenilmetan diizocianat (MDI) au promovat utilizarea spumei poliuretanice rigide în materiale izolante de înaltă performanță. Utilizarea. Spuma poliuretanică rigidă pe bază de MDI polimeric (PMDI) are o stabilitate termică și o performanță de ardere mai bune decât materialele pe bază de TDI.


În 1967, a fost produsă spumă rigidă poliizocianat modificată cu uretan, iar materialele de izolație cu densitate redusă produse au prezentat o stabilitate termică mai bună și o întârziere a flăcării. De asemenea, în anii 1960, componentele interne de siguranță ale automobilelor, cum ar fi tablourile de bord și panourile ușilor, au început să fie realizate din umplutură termoplastică cu spumă semi-rigidă.


În 1969, Bayer a expus o mașină din plastic la Dusseldorf, Germania. Unele părți ale mașinii sunt fabricate folosind un nou proces numit RIM (Reaction Injection Turning). Tehnologia RIM utilizează presiune ridicată pentru a injecta componente lichide și apoi injecta rapid componente reactive în cavitatea matriței. Părțile mari, cum ar fi panourile de bord și panourile auto, pot fi, de asemenea, turnate prin injecție în același mod. RIM-ul poliuretanului include multe produse și procese diferite: utilizarea prelungitoarelor de lanț de diamină și procesul de trimerizare a uretanului, izocianatului și poliureei, adăugând aditivi, cum ar fi sticlă măcinată, mică, fibre prelucrate etc., pentru a forma așa-numitele RRIM, poate îmbunătăți modulul de flexie și stabilitatea termică. În 1983, Statele Unite au folosit această tehnologie pentru a produce caroserii din plastic pentru automobile. Adăugarea în prealabil a fibrei de sticlă în cavitatea matriței poate îmbunătăți în continuare modulul flexural, așa-numitul SRIM sau structura RIM.


De la începutul anilor 1980, spumele din poliuretan flexibil microporos suflate cu apă au fost folosite ca model de garnituri pentru panouri auto și filtre de aer pentru anvelope. De atunci, din cauza creșterii prețurilor la energie și a cerințelor în creștere pentru reducerea utilizării PVC-ului în automobile, cota de piață a poliuretanului a continuat să crească. Prețurile scumpe ale materiilor prime sunt compensate de reducerea greutății componentelor, cum ar fi reducerea capacelor metalice și a carcaselor filtrelor. Elastomeri poliuretanici foarte umpluți și spume poliuretanice neumplute sunt acum folosiți în filtrele de ulei cu temperatură înaltă.


Când se produce spumă poliuretanică (inclusiv cauciuc spumant), o cantitate mică de substanțe volatile, numite agenți de barbotare, se adaugă amestecului de reacție. Aceste substanțe simple conferă poliuretanului proprietăți excelente de izolare termică. La începutul anilor 1990, pentru a reduce impactul asupra stratului de ozon, Protocolul de la Montreal a restricționat utilizarea unor agenți de barbotare care conțin clor. Cum ar fi triclorofluormetanul (CFC-11). Alți alcani halogenați, cum ar fi clorofluorocarburi, 1,1-dicloro-1-fluoroetan (HCFC-141b), au fost enumerate ca fiind eliminate treptat prin Directiva IPPC din 1994 privind gazele cu efect de seră și substanța din 1997 a Directivei UE privind gazele organice volatile. Până la sfârșitul anilor 1990, deși încă existau unele țări în curs de dezvoltare care foloseau agenți de barbotare cu conținut de halogen, America de Nord și Europa au folosit din ce în ce mai mult dioxid de carbon, pentan, 1,1,1,2-tetrafluoroetan (HFC-134a)), 1 , 1,1,3,3-pentafluoropropan (HFC-245fa) ca agent de barbotare.


Pe baza tehnologiei existente de pulverizare a poliuretanului și a teoriei chimice a polieteraminei, pulverizarea materialelor elastice din poliuretan a fost dezvoltată rapid în anii '90. Răspunsul lor rapid și insensibilitatea la umiditate relativă le fac acoperirile de alegere pentru proiectele de suprafață mare. Cum ar fi învelișurile de siguranță secundare, straturile de vizitare și canal, căptușelile rezervoarelor. După un tratament adecvat de grund și suprafață, are o bună aderență la beton și oțel. În aceeași perioadă, noua tehnologie bicomponentă din poliuretan și poliuretan poliuretan amestecat cu elastomer a fost aplicată pe căptușeala de pat încărcată pentru construcția la fața locului. Această tehnologie de acoperire pentru camioane mici și alte cutii de marfă creează un material metalic compozit durabil, rezistent la frecare. Căptușeala termoplastică compensează deficiențele metalice&# 39 în coroziune și fragilitate.